Bulgari băleni în Dâmbovița

În 1830, la apus de vatra străvechiului sat Băleni, a apărut o nouă aşezare, cătunul sârbilor, format dintr-o populaţie de origine bulgărească, emigrată din sudul Dunării, din cauza prigoanei turceşti.

Problema aşezării sârbilor la Băleni a preocupat atât pe istorici, câ t şi pe slavişti. După o legendă locală, marele Ban Udrea Băleanu, în urma unei expediţii în Bulgaria, ar fi adus la nordul Dunării 16.000 de bulgari. Niciun document anterior anului 1830 nu atestă, însă, existenţa vreunei populaţii de origine slavă la Băleni.

Nicolae M. Popescu face menţiunea „pentru sârbii din Băleni am cercetat şi cronica lui Dionisie Fotino din 1815-1818 şi n-am găsit nimic, ceea ce înseamnă că sârbii la Băleni sunt veniţi după 1820”.

bulgari baleni

În lucrarea sa, Aşezămintele coloniştilor bulgari din 1830, prof. univ. Velichi N. Constantin aminteşte că, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia bulgară începuse să emigreze la N de Dunăre din cauza exploatării turceşti şi a deselor războaie ruso – turce.

După pacea de la Adrianopol (1829), de teama represaliilor turceşti, se înteţeşte emigraţia populaţiei bulgare în Ţările Române.

În urma circularei trimise de Divanul Ţării Româneşti, în 1830, ispravnicilor de judeţe, 102 familii de bulgari veniţi din Rumelia s-au aşezat la Băleni, satul fondat de aceştia numindu-se, de atunci, Băleni – Sârbi. În acelaşi an este publicat un aşezământ care reglementează regimul emigranţilor. Astfel, aceştia erau scutiţi de dări timp de 8 luni, după care intrau în rândul birnicilor. Vistieria va aproba ca sârbii să aibă un pârcălab „i pământenii altul”, împreună urmând să răspundă de plata dărilor.

Peste 20 de ani, în anul 1851, un număr mare de familii bulgăreşti de la Băleni, achitându-şi datoriile faţă de proprietari, s-au răscumpărat, au devenit liberi şi s-au aşezat pe un loc cumpărat de la clucerul Scarlat Geanoglu, cunoscut astăzi sub numele de Cartierul Matei Voievod, la marginea oraşului Târgovişte. Ulterior, aceş ti bulgari şi-au mai cumpărat pământuri în lunca Ialomiţei.

        Încă de atunci, ocupaţiile principale ale acestora erau: agricultura, legumicultura, pomicultura, cultura viţei-de-vie şi creşterea vitelor. Astăzi, comuna se numeşte Băleni, nume care subliniază frăţia care există între cele două populaţii – bulgară şi română.

Aici, la Băleni, în anul 1826, prin grija marelui Ban Grigore Băleanu, s-a retipărit, cu migală, Povăţuitorul, carte de educaţie populară scrisă de iluminatul dascăl transilvănean Gheorghe Lazăr care scrie o operă istorică despre români, iar la 1840 inaugurează biserica satului Băleni – Români, unde este şi înmormântat. Contemporan marelui Ban, Emanoil Băleanu prelucrează în greceşte ideile Şcolii Ardelene, fiind protectorul lui Gheorghe Lazăr.

Dar, istoria localităţii Băleni nu se opreşte la anul 1867, ci continuă până în zilele noastre, cu un lung şir de eroi, mulţi anonimi, iar alţii al căror nume este inscripţionat pe Monumentul Eroilor din incinta şcolii, ca o aducere aminte a jertfei. Atunci când ţara i-a chemat, în Războiul de Independenţă şi neatârnare ruso-româno-turc (1877 – 1878), în Marele Război de reîntregire a neamului 1914-1918 au răspuns fără preget.

Numele multor eroi căzuţi în cel de-al doilea război mondial 1939 – 1945 sau în Revoluţia din decembrie 1989, se găsesc inscripţionate pe pietrele funerare din Cimitirul Eroilor sau în alte locuri.

La Băleni – Români, unde au fost surprinse arheologic şi elemente slave arhaice (cărora le aparţine ceramica lucrată cu mâna, în forme specifice), aşezarea autohtonă de cultură romanică de la Plantaţie îşi continuă existenţa fără întrerupere până în secolul al XV-lea.

        O situaţie similară a fost constatată la Târgovişte, în cartierul Suseni, unde aşezarea din secolele III – V este suprapusă parţial de cea proto-românească din veacurile VIII – X, peste care s-a dezvoltat aşezarea rurală din secolele XIII – XIV, din care s-a născut oraşul medieval.

Momentul marii migraţii a populaţiilor egeene pe teritoriul patriei noastre, în ultima perioadă a epocii bronzului, este marcat de semnalarea unor elemente ale culturii Coşlogeni la Băleni – Români. Existenţa satului Băleni în decursul veacurilor este atestată şi de monumente, care se văd şi astăzi.

        Crucea de piatră este menţionată într-o carte de hotărnicie din 1665 a moşiei Băleni, care arată vechimea relativă a ei.

O descriere sumară a Crucii de Piatră o face în anul 1871 învăţătorul Nicolae Simionescu de la şcoala din Băleni Români, într-un răspuns la un chestionar arheologic al Ministerului Învăţământului: „Este aşezată în marginea satului spre miazăzi, la sfârcul izvorului unui heleşteu al domnului Băleanu şi această Cruce, după informaţiilor moşilor noştri, zice că ar fi fost ridicată de tătari.”Urmele trecerii tătarilor prin această zonă se mai pot vedea în Pădurea Băleanca ca ruine ale unei cetăţi ridicate de aceştia, acoperite în prezent de pământ şi vegetaţie.

Niciun document nu atestă vechimea curţii boiereşti, din care astăzi nu se mai păstrează decât zidul de împrejmuire. Făcând legătura cu primul lăcaş de biserică din Băleni, ridicat de boierul Radu Clucer, împreună cu fii săi, marele Ban Udrea Băleanu şi Badea Postelnic, se presupune că prima curte boierească a fost ridicată tot de aceştia. Primul document care atestă existenţa unor clădiri la Băleni, dar fără a se aminti care sunt acestea, este cel emis la 17 februarie 1723 de Nicolae Mavrocordat, prin care se întăreau lui Constantin mare comis, feciorului lui Grigore Băleanu „satul Băleni cu casele”.

Din leagănul Bălenilor aproape că n-a mai rămas nimic, în afară de zidurile de împrejmuire. În timpul de glorie al Curţii boiereşti de la Băleni, în fiecare latură era câte o ieşire: Poarta Bucureştilor la Sud, Poarta Târgoviştei la Vest (ornată cu stema Bălenilor), jucând rolul de ieşire spre scaunul domnesc; o poartă de refugiu, în vremuri de primejdie, către lunca acoperită a Ialomiţei şi, de aici, spre masivul păduros Băleanca, practicată în zidul de nord şi o alta de mici proporţii – la dimensiunile unei uşi – pe unde boierii Băleanu mergeau străbătând o alee plantată cu tei, spre ctitoriile lor succesive, azi dispărute, prima din vremea marelui ban Udrea Băleanu (secolul al XVI-lea), iar cealaltă din vremea lui Grigoraşco Băleanu 1772.

        Curtea boierilor Băleani, ce închidea cu ziduri înalte de peste patru metri şi groase de 5m o suprafaţă de aproximativ 3,5 ha, prin masivitatea ei, înainte de intrarea în ruină, părea mai degrabă o cetate.

În mijlocul curţii a fost ridicat un palat din care astăzi nu se mai păstrează nimic. Detalii privind acest palat le găsim într-un tablou intitulat Ruinele palatului Bălenilor din 1891. Palatul pare să fie anterior epocii Brâncoveneşti ş i mai probabil din vremea lui Grigoraş Băleanu.

        După anul 1900, ruinele Palatului au fost demolate şi, din materialele recuperate, s-a construit de-a lungul zidului de la latura de răsărit, o clădire cu destinaţie administrativă.        Mai târziu, (după reforma agrară din 1921) Curtea boierească de la Băleni a revenit ginerelui lui Grigore Cantacuzino, Barbu Catargiu. Acesta, prin administratorii săi, a căutat să restabilească ceva din atmosfera din trecut a curţii. Ultimul administrator, Marin Grigore, a transformat o parte din curte în grădină cu pomi fructiferi şi stupină.

Nici Hanului Mare din Băleni nu i se cunoaşte anul construcţiei, dar pare a fi mai vechi decât Curtea Boierească. Aflat lângă fostul drum al Târgoviştei, se presupune că acest han ar fi fost prima Curte Boierească şi, numai după ce s-a construit Curtea, a devenit han propriu-zis.

Laturile de apus şi de răsărit erau închise cu ziduri groase şi înalte; în Curtea hanului se putea pătrunde din uliţa Bisericii printr-o poartă groasă din lemn şi stejar ferecată, atât zidurile, cât şi poarta, asigurând securitatea carelor cu mărfuri ale negustorilor străini cu popasul la han fiind în trecere spre Bucureşti sau alte puncte comerciale din Ţara Românească.

Pentru a mări venitul hanului, boierii Băleni au înfiinţat în imediata apropiere a sa un târg duminical şi un bâlci care se ţinea în fiecare an la 24 iunie (Târgul Drăgaicei) legat de una din străvechile sărbători de vară ale dacilor – între Hanul Mare, Curtea Boierească, Şoseaua principală şi Biserica din Băleni – Români există o poiană de 5-6 ha numită Poiana Târgului. După Primul război mondial târgul duminical a fost desfiinţat.

        După exproprierea moşiei din 1921, moştenitorii au parcelat această poiană în locuri de casă care, ulterior, au fost vândute. Unul din moştenitori, căruia i-a revenit ş i clădirea hanului Mare şi terenul de-a lungul Uliţei bisericii, a plantat locul cu pomi roditori, iar hanul 1-a transformat în local de administraţie. Deşi, în prezent, Hanul mare din Băleni se află în stare de conservare, nu cu mult timp înainte era un important obiectiv turistic, având o bucătărie specifică, camere pentru oaspeţi, cofetărie, un foiş or şi un beci monumental, toate acestea putând fi reactualizate cu puţină imaginaţie şi efort.

În privinţa monumentelor religioase se poate afirma că actuala biserică din Băleni a trecut prin trei faze. Documentele atestă existenţa primului lăcaş de biserică din Băleni la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, după cum atestă un zapis din 10 martie 1626, emis de Mihăilă armaş.

        Despre existenţa primului lăcaş de biserică la Băleni mai pomeneşte un act din 2 martie 1641 emis de Badea postelnic, fratele marelui Ban Udrea Băleanu, care, neavând urmaşi, lăsa averea moştenire nepoţilor săi, Gheorghe Cluceru şi Pătru paharnic, băieţii vărului său Ivaşco vornic şi specifica că, atunci când va muri, să fie îngropat „la a noastră biserică din Băleni, unde zac şi oasele părinţilor mei”.

Deci, primul lăcaş din biserică a fost ridicat la Băleni în timpul lui Mihai Viteazul de către marele ban Udrea Băleanu şi fratele său Badea postelnic împreună cu părinţii lor. Primul lăcaş de biserică a fost înlocuit, prin demolare, de o nouă construcţie aşezată pe aceeaşi temelie; cu singura deosebire că s-a extins temelia înspre răsărit, modificându-se astfel structura.

Făcându-se o secţiune pe lângă zidul altarului s-a descoperit locul unde temelia a fost prelungită. Apoi în temelia dintre naos şi altar, care a fost refăcută după demolare, s-au găsit cărămizi ornamentale ale vechiului sălaş.

Ctitorul acestui de al doilea lăcaş a fost clucerul Grigoraş Băleanu, lucrările de construcţie desfăşurându-se între anii 1767 – 1772. Acest lucru este confirmat şi de cartea cu pisanii din colecţia Ştefan Greceanu în care se spune: „Grigoraş Băleanu vel clucer împreună cu soţia Aniţa încep în anul 1767 din temelie zidirea bisericii din satul Băleni, iar de zugrăvit o termină în anul 1772”.

        Nepăsarea contemporanilor, însă, faţă de acest monument a dus la ruinarea ei, stare agravată de cutremurul din 1940, fapt pentru care în anul 1944 a fost demolată. În anul 1840, marele ban Grigore Băleanu a pus temelia unui alt lăcaş de biserică la Băleni. La festivitate a participat şi domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica. Din 1842, anul morţii lui Grigore Băleanu şi până în 1858 lucrările au fost continuate de marele logofăt Nicolae Băleanu. După reparaţiile din 1901 vechea pisanie a fost înlocuită cu una nouă, arătându-se în ea istoricul acestei biserici.

        În 1969 biserica a fost restaurată în mod corespunzător. În interiorul bisericii, pe peretele de la intrare, se află tabloul votiv reprezentând ctitorii bisericilor din Băleni: marele ban Udrea Băleanu, clucerul Grigoraş Băleanu, marele logofăt Nicolae Băleanu şi soţia sa Irina.

În afara de monumentalitatea acestei biserici ceea ce impresionează este şi pictura lui Gheorghe Tăttărescu – 1857; fiecare tablou mural, fiecare figură sau scenă religioasă sunt adevărate opere de artă. Semnătura marelui pictor figurează pe peretele din dreapta.


Etichete: bulgari baleni, dambovita bulgari baleni, romania bulgari baleni